O simplă iluzie

37607838_1331682656964302_5346733443088646144_n
Sursă foto: arhivă personală

După toată această zi, pe care am pierdut-o făcând lucruri plictisitoare, nu vreau să fac altceva decât să dorm. Dar cum aș putea să dorm când mai am așa puțin?

Am pierdut de mult noțiunea timpului. Soarele este pe cale să apună, împrăștiindu-și razele calde și aurii… probabil ultimele raze rezervate pentru această zi, ceea ce înseamnă că nu este cu mult trecut de ora nouă seara.

Înconjurat de lumina aurie și tot mai slabă a amurgului, continui să merg, neștiind unde mă îndrept, dar fiind perfect convins că trebuie să ajung cât mai repede. După toate încercările prin care am trecut pe parcursul zilei, ard de nerăbdare să am parte de un moment de liniște, un moment în care ziua se îngână cu noaptea, un moment în care eu caut în interiorul meu după acel vis aproape stins, sperând să-mi găsesc liniștea sufletească.

Încep să mă uit în stânga și în dreapta și să analizez persoanele pe lângă care trec, simplii oameni care își văd de treabă și cu care nu am nicio legătură. Deodată, văd în depărtare o față cunoscută. Mă așteaptă. Știa că trebuie să ajung. Știa că acel dialog purtat la telefon nu fusese spontan, ci că totul era plănuit în detaliu. În sfârșit, după atâta timp…

Mă uit în jurul meu și văd o grămadă de fețe, unele cunoscute, altele nu, dar doar una singură mă interesează. Acum, în timp ce își dă seama că am ajuns, nu pot să nu-i observ chipul devenindu-i tot mai senin, dezvăluind bucuria pe care încearcă să o ascundă față de ceilalți din jur.

Cu prima adiere de vând, toți cei din jur dispar, lăsându-ne singuri. Probabil că, pentru ei, ziua s-a încheiat, dar pentru mine, abia a început.

În timp ce ne plimbăm, îi privesc chipul. Da, chipul ăla mereu senin, nuanța roșiatică din obraji și licărirea ochilor. Privirea sa emană o bucurie pură, dar parcă însoțită de nesiguranță. Amândoi suntem nesiguri. Dar oare nu este timpul ca nesiguranța să dispară?

După clipe întregi de tăcere, îmi dau seama că trebuie să fac ceva. Doar am așteptat atât de mult momentul ăsta. Mi l-am imaginat de sute de ori. Iar acum…

Mă apropii, încercând să-i cuprind mâna cu a mea. Acum este momentul…

Casele, copacii, apusul de soare… tot decorul a dispărut. La fel și tu. În schimb, eu mă aflu în dormitor, iar în timp ce mă străduiesc să cobor din pat, văd revărsarea zorilor prin fereastră. Doar un vis...

Nu este corect! Am fost păcălit și atras într-o iluzie a propriei mele minți. Apoi, realitatea m-a apucat în a sa gheară și m-a smuls fără milă dintr-o lume fără granițe, o lume a curajului de a dezvălui ce simți și de a-ți fi împărtășit același set de sentimente. O lume prea frumoasă pentru a fi adevărată…

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s